Testele de funcție pulmonară (PFP) sunt proceduri esențiale pentru evaluarea și monitorizarea funcționării plămânilor, având un rol crucial în diagnosticarea și gestionarea afecțiunilor respiratorii, în special a bolii pulmonare obstructive cronice (BPOC). BPOC este o afecțiune progresivă, caracterizată prin emfizem, în care plămânii devin supraextinși și pierd capacitatea de a reveni la forma lor normală, iar căile respiratorii suferă o obstrucție fixă. Aceste modificări sunt cauzate de pierderea fibrelor elastice din peretele căilor respiratorii, ceea ce face ca acestea să nu poată rămâne deschise corespunzător. Drept urmare, plămânii nu se pot dezumfla eficient, ducând la o stare de hiperinflație, atât statică (în repaus), cât și dinamică (în timpul efortului fizic), ceea ce provoacă dificultăți de respirație (dispnee). Pentru diagnosticarea și managementul BPOC, sunt utilizate mai multe tipuri de teste de funcție pulmonară. Unul dintre cele mai frecvente teste este spirometria, care măsoară volumul de aer pe care o persoană poate să-l expulzeze din plămâni după o inhalare profundă, oferind informații valoroase despre gradul de obstrucție a căilor respiratorii. În plus, plethysmografia și difuzia de heliu sunt tehnici folosite pentru a măsura volumul pulmonar și pentru a evalua modul în care plămânii se umplu și se golesc de aer. Un alt test important este capacitatea totală de difuziune a monoxidului de carbon (DLCO), care ajută la evaluarea eficienței schimbului de gaze la nivelul alveolelor, esențial pentru determinarea severității BPOC și a afectării funcției respiratorii. Aceste teste sunt vitale pentru monitorizarea evoluției bolii, ajustarea tratamentului și pentru a înțelege mai bine modul în care plămânii răspund la diferitele intervenții terapeutice.

Spirometria este considerată standardul de aur în diagnosticul bolii pulmonare obstructive cronice (BPOC), având un rol esențial în identificarea și evaluarea acestei afecțiuni. Fără efectuarea spirometriei, BPOC poate fi trecut cu vederea în anumite cazuri, iar în altele poate fi diagnosticată greșit. În aceste situații, pacienții care nu sunt diagnosticați corect nu vor beneficia de tratamentul necesar, ceea ce poate duce la agravarea simptomelor și la o calitate a vieții scăzută. Pe de altă parte, cei care primesc un diagnostic greșit pot fi tratați inutil cu medicamente care nu sunt adecvate, riscând astfel să experimenteze efecte adverse inutile. Spirometria, împreună cu analiza simptomelor clinice și frecvența exacerbărilor, ajută nu doar în diagnosticul inițial, dar și în ajustarea tratamentului pe parcursul evoluției bolii, oferind o măsură obiectivă a progresiei BPOC și ajutând la evaluarea prognosticului pacientului. Un studiu recent a estimat că doar 5% dintre pacienții cu BPOC sunt diagnosticați corect, subliniind importanța spirometriei în diagnosticul precoce al acestei boli. Conform ghidurilor Global Initiative for Chronic Obstructive Lung Disease (GOLD) din 2024, spirometria este folosită pentru a stabili severitatea BPOC atât la debutul diagnosticării, cât și pe parcursul tratamentului. Stadializarea BPOC se bazează pe măsurarea volumului expirator forțat în primul secund (FEV1) după administrarea unui bronhodilatator. Aceasta variază de la stadiul I (BPOC ușoară, cu un raport FEV1/FVC de 0,7 și FEV1 mai mare de 80% din valoarea prezisă) până la stadiul IV (BPOC severă, cu FEV1 sub 30% din valoarea prezisă). Cu toate acestea, spirometria nu poate reflecta pe deplin complexitatea BPOC, deoarece FEV1 nu corelează întotdeauna cu severitatea simptomelor sau cu starea generală de sănătate a pacientului. De aceea, experții recomandă integrarea unor teste suplimentare de funcție pulmonară (PFP) în evaluarea zilnică a pacienților cu BPOC, pentru a ajusta mai bine managementul medical și a răspunde nevoilor unei populații de pacienți foarte diverse. Acest tip de evaluare completă poate îmbunătăți semnificativ abordarea terapeutică, optimizând tratamentele și îmbunătățind calitatea vieții pacienților.

Testele de funcție pulmonară (PFP) sunt esențiale pentru evaluarea stării de sănătate a plămânilor și pentru diagnosticarea și monitorizarea afecțiunilor respiratorii, cum ar fi boala pulmonară obstructivă cronică (BPOC). Aceste teste includ spirometria, volumele pulmonare și capacitatea de difuziune a monoxidului de carbon (DLCO). Spirometria măsoară fluxul de aer și capacitatea pulmonară prin trei măsurători cheie: capacitatea vitală forțată (FVC), volumul expirator forțat în prima secundă post-bronhodilatator (FEV1) și raportul FEV1/FVC. FVC reflectă volumul total de aer expirat rapid după o inhalare profundă, în timp ce FEV1 indică ușurința fluxului de aer și scade odată cu îngustarea căilor respiratorii, caracteristic BPOC. Raportul FEV1/FVC este adesea scăzut în BPOC, semnalând obstrucția căilor respiratorii. În ceea ce privește volumele pulmonare, plethysmografia este considerată standardul de aur pentru măsurarea capacității pulmonare totale (TLC), volumul rezidual (RV) și capacitatea reziduală funcțională (FRC), iar tehnici suplimentare, cum ar fi diluția cu heliu și spălarea cu azot, sunt folosite pentru a evalua rezistența căilor respiratorii. TLC reprezintă aerul din plămâni după o inhalare completă, în timp ce RV este aerul rămas după o expirare maximă și FRC aerul rămas după o expirație normală. Testul DLCO măsoară eficiența schimbului de gaze în plămâni, indicând cât de ușor monoxidul de carbon (CO) se difuzează către globulele roșii. Aceste teste sunt esențiale pentru monitorizarea evoluției bolilor pulmonare și pentru ajustarea tratamentului în funcție de stadiul și severitatea acestora.

FVC (capacitatea vitală forțată) măsoară cât de mult aer pot reține plămânii, iar FEV1 indică volumul de aer expirat într-o singură respirație după inhalarea cât mai profundă posibilă, reflectând astfel fluxul de aer. Un raport post-bronhodilatator FEV1/FVC sub 0,70 este de obicei diagnostic pentru BPOC. În mod particular, o curbă spirometrică concavă a flux-volum indică obstrucția căilor respiratorii mici înainte ca simptomele să devină evidente. În BPOC, TLC (capacitatea pulmonară totală) și ulterior RV (volumul rezidual) sunt crescute din cauza hiperinflației emfizematoase a plămânilor. DLCO (capacitatea de difuziune a monoxidului de carbon) este proporțională cu severitatea BPOC, deoarece reflectă pierderea alveolelor pulmonare, unitățile de difuzie a gazelor. Când DLCO este sub 55%, poate fi necesar oxigen suplimentar în timpul exercițiilor fizice, așa cum se determină prin oximetrie de exercițiu. În plus, teste alternative, precum capacitatea vitală lentă (SVC) și volumul expirator forțat în șase secunde (FEV6), sunt sugerate pentru pacienții care nu pot efectua manevrele de respirație forțată necesare pentru spirometria convențională.

În funcție de severitatea bolii, pacienții cu BPOC trebuie să fie monitorizați la intervale variabile, de la două săptămâni (pentru cei recent externați din spital sau cu exacerbări frecvente și severe ale BPOC) până la șase luni (pentru cei cu BPOC ușoară și stabilă). Ghidurile GOLD recomandă realizarea testelor de funcție pulmonară cel puțin o dată pe an pentru a depista semnele de progresie rapidă ale bolii. Printre aceste teste se numără FEV1 și testul de mers pe distanță cronometrat pentru FRC, care ajută la evaluarea capacității respiratorii și a funcției pulmonare. Cu cât BPOC și exacerbările sale sunt diagnosticate mai devreme, cu atât tratamentul poate fi început mai rapid, ceea ce poate îmbunătăți semnificativ prognoza pacientului. Totodată, este esențial să se sublinieze importanța detectării timpurii a obstrucției fixe a căilor respiratorii, nu doar pentru prevenirea progresiei BPOC, dar și pentru reducerea riscului de cancer pulmonar și a bolii non-respiratorii a organelor țintă, iar acest lucru ar trebui să fie mai bine evidențiat în campaniile de sănătate publică.