Hepatita autoimună este o boală cronică în care sistemul imunitar atacă în mod eronat celulele hepatice, provocând inflamații și leziuni la nivelul ficatului. Dacă nu este tratată, această inflamație poate duce la ciroză și insuficiență hepatică. Hepatita autoimună afectează în special femeile și poate apărea la orice vârstă. Există două tipuri principale de hepatită autoimună: tipul 1, care afectează predominant adulții tineri, și tipul 2, care este mai frecvent la copii.

Cauza exactă a hepatitei autoimune nu este cunoscută, dar se crede că implică o combinație de factori genetici și declanșatori de mediu, cum ar fi infecțiile virale. Sistemul imunitar atacă în mod greșit ficatul, provocând inflamație cronică.

Factorii de risc includ sexul feminin, istoricul familial de boli autoimune și prezența altor afecțiuni autoimune, cum ar fi lupusul sau artrita reumatoidă.

Simptomele includ oboseală, icter (îngălbenirea pielii și a ochilor), dureri abdominale, greață și mâncărimi. În cazurile avansate, pacienții pot dezvolta ciroză, caracterizată prin acumularea de lichid în abdomen (ascită) și pierderea funcției hepatice.

Diagnosticul se face pe baza analizelor de sânge care măsoară nivelurile de enzime hepatice și autoanticorpi, precum și prin biopsie hepatică, care confirmă prezența inflamației și leziunilor.

Tratamentul hepatitei autoimune include administrarea de corticosteroizi, cum ar fi prednisonul, pentru a reduce inflamația. Imunosupresoarele, cum ar fi azatioprina, sunt utilizate pentru a preveni atacurile sistemului imunitar asupra ficatului.

Prevenția nu este posibilă, dar diagnosticul precoce și tratamentul adecvat pot preveni progresia bolii și apariția complicațiilor severe.